Vous êtes ici : Accueil > Voyages et sorties pédagogiques > Echanges Moldavie > L’identité moldave
Publié : 16 août 2014

L’identité moldave

Quelques réflexions estivales

Vouloir définir ce qu’est l’identité moldave, c’est un peu comme résoudre la quadrature du cercle… Pas sérieux s’abstenir…

Première règle : ne pas se contenter d’un terme mais s’appuyer au moins sur un triptyque.
« Les routes, les maisons, les expatriés » ? Trop long…
« Convivialité, vin et terre(s) » ? Trop simple…
Alors, pour la peine, essayons « Langue, religion et histoire »…

La langue pour commencer… La grande majorité des Moldaves parle le roumain. Comment ça, ils parlent « le moldave » ? Malheureux !!! Une commissaire européenne ayant osé ce blasphème a essuyé l’interpellation d’une députée en session plénière du Parlement de Chisinau… « Le roumain », c’est pourtant simple… Et, dans un pays qui fête sa langue chaque mois d’août depuis l’indépendance, le slogan « ma langue c’est mon pays » qu’on trouve sur des affiches ou tagué sur les murs a valeur d’évidence. D’ailleurs, combien d’autres pays entretiennent-ils le culte inconditionnel de leurs grands auteurs (au premier rang desquels Mihail Eminescu). D’aucuns, sous le coup de l’exaltation (il leur sera pardonné), n’hésitent d’ailleurs pas à affirmer que le roumain n’est pas une langue latine, puisque c’est le latin qui serait une déclinaison des antiques langues des Daces et des Gètes…

Buste d’Eminescu, Allée des Grands Ecrivains, Chisinau

La religion (ou l’Eglise) ensuite… La Moldavie est pour l’essentiel orthodoxe et les fortes minorités juives du début du siècle dernier sont désormais disparues. Pour un Européen de l’Ouest, la place de la religion et de l’Eglise peut surprendre par son importance mais aussi par un certain aspect formel. Calendrier orthodoxe et icônes ont leur place au mur ; des crucifix veillent sur les indispensables puits et sur l’entrée des villages et il n’est pas rare de voir un passant ou un conducteur se signer (par trois fois) devant une église, un puits ou un cimetière. Les fêtes religieuses sont incontournables et l’on ne manque pas de faire bénir sa maison après des travaux de quelque importance. Mais dans le même temps, l’Eglise, plutôt riche, dans un pays plutôt pauvre, est contestée pour son intransigeance et son manque d’ouverture et pour sa soumission à l’Eglise de Russie sans même parler des prises de position individuelles de certains de ses représentants.

Puits et croix, Str. Dacia, Nisporeni

L’Histoire enfin… Sous des noms divers (Dacie, Bessarabie, République Socialiste Soviétique de Moldavie…), l’actuelle Moldavie est un vieux pays dans un vieux continent. Si l’on oublie la période contemporaine où le pays se cherche un avenir, sans doute du côté de l’Europe et sous la conduite de dirigeants dont peu disposent de la confiance entière de leur peuple, deux moments d’histoire ressortent massivement : le règne de Stefan Cel Mare (Etienne Le Grand) entre le milieu du XVe et le début du XVIe siècle et la période soviétique (jusqu’à l’indépendance au tout début des années 1990).
Le premier (Stefan Cel Mare) incarne la prospérité, le triomphe de l’orthodoxie et l’indépendance nationale ; il est omniprésent sous tous les formats et toutes les formes, depuis le billet d’un leu (environ 7 centimes d’euros) jusqu’aux statues monumentales des principales places et les élèves moldaves peuvent citer le nombre de ses victoires et de ses fondations d’églises et de monastères.

Statue de Stefan Cel Mare, Plac Stefan Cel Mare, Nisporeni

Face à cet âge d’or, le XXe siècle sous la férule soviétique sert de repoussoir : déportations, kolkhozes imposés par la force, corruption, obligation d’utiliser l’alphabet cyrillique, fermeture des églises et des monastères, exploitation des ressources du pays et règne sans partage des apparatchiks… Alors si l’on conserve les monuments aux héros moldaves de la guerre 1941-1945 ayant servi sous l’uniforme soviétique, on a soigneusement fait disparaître les symboles de l’ancien régime et l’on regarde avec une certaine méfiance les postures martiales de Vladimir Poutine.

Esplanade de l’éternité (aux héros moldaves de la guerre 1941-1945), Chisinau

Post-scriptum

ET EN ROUMAIN :

Identitate moldovenească

A defini identitatea moldovenească este ca atunci cînd încerci să stabileşti cvadratura unui cerc... Nu e aşa uşor să te pronunţi...

Prima regulă ? Nu te mulţumi cu o singură definiţie, încearcă cel puţin trei direcţii.
“Drumurile, casele, expatriaţii” ? Prea lung...
“Convivialita...te, vin şi pămînt” ? Prea simplu...
Hadeţi atunci să încercăm “Limbă, religie şi istorie”...

Limba, pentru început...Marea majoritate a moldovenilor vorbesc româna. Cum adică, nu vorbesc “limba moldovenească” ? Ce păcat ! Un comisar european, care a îndrăznit să spună această blasfemie a eşuat în intervenţia unei deputate în sesiunea plenară a Parlamentului de la Chişinău... Limba română, pe de altă parte, e simplă...Iar într-o ţară unde limba naţională se sărbătoreşte în fiecare lună de august de la proclamarea independenţei, sloganul “limba mea este ţara mea”, pe care le regăsim la fiecare colţ de stradă, are o valoare de netăgăduit. Mai mult decît atît, în ce alte ţări se mai sărbătoreşte cultul necondiţionat al unor mari poeţi (cum este în primul rînd cel al lui Mihai Eminescu) ? Unii chiar, într-un moment de mare exaltare (care le este iertat), nu ezită să afirme că româna nu este o limbă latină, ci mai degrabă o variaţie a vechii limbi a Geto-Dacilor.

Urmează religia (sau biserica)...Moldova este o ţară preponderent ortodoxă, iar minorităţile evreieşti de la începutul secolului sunt deja dispărute. Pentru un european din Occident, locul religiei şi a Bisericii poate surprinde prin postura sa, dar şi printr-un aspect mai formal. Calendarele ortodoxe şi icoanele au un loc special pe pereţi ; răstignirile nu lipsesc de la nicio fîntînă sau intrare în oraş, În plus, nu e nimic ciudat să vezi şoferi care îşi fac cruce de trei ori în faţa unei biserici, fîntîni sau cimitir. Sărbătorile religioase sunt obligatorii, iar oamenii nu ezită să ceară binecuvîntare pentru orice muncă făcută pe lîngă casă. Însă în acelaşi timp, Biserica, care este mai debrabă bogată într-o ţară săracă, este contestată pentru intransigenţa sa şi lipsa ei de deschidere, dar şi pentru supunerea în faţa Bisericii din Rusia, ca să nu mai spunem de luări de poziţii individuale a unor anumiţi reprezentanţi ai săi.

În sfîrşit, Istoria...Avînd mai multe nume în trecut (Dacia, Basarabia, Republica Socialistă Sovietică Moldovenească), Moldova din prezent este o ţară bătrînă pe un continent şi mai bătrîn. Dacă dăm la o parte perioada contemporană, în care ţara îşi caută un viitor, fără îndoială, în sînul Europei şi sub conducerea unor lideri politici care nu mai au încrederea deplină a poporului, se desprind două momente istorice de mare importanţă : domnia lui Ştefan cel Mare între mijlocul secolului al XV-lea şi debutul secolului al XVI-lea, şi perioada sovietică (pînă la independenţa ţării în anul 1991). Cel dintîi (Ştefan cel Mare) reprezintă prosperitatea, triumful ortodoxiei şi a indepenţei naţionale ; acesta este omniprezent sub toate formele şi în toate locurile...de la bancnotele de un leu (aproximativ 7 euro cenţi) pînă la monumentele impunătoare situate în marile pieţe, ca să nu mai spunem că elevii din Moldova pot spune cu exactitate oricînd numărul de victorii în războaie sau numărul de biserici şi mănăstiri înălţate de domnitor.
În contra punct cu această perioadă de aur, secolul XX stă sub dominaţie sovietică, care a însemnat : deportări, kolhozuri impuse cu forţa, corupţie, obligaţia de a utiliza alfabetul chirilic, închiderea bisericilor şi a mănăstirilor, exploatarea resurselor ţării şi domnia singulară a activiştilor comunişti. Acum, chiar dacă monumentele închinate soldaţilor moldoveni care au luptat în timpul celui de-al doilea război mondial s-au păstrat intacte, au fost, în schimb, îndepărtate cu grijă simbolurile fostului regim...Simboluri care tind să revină prin postura impunătoare a lui Vladimir Putin

(Traduction : Raïsa Andriuta)